--- ENTIERS POSTAUX ROUMAINES *** ROMANIAN POSTAL STATIONERY ***ENTIERS POSTAUX ROUMAINES***RUMENISCHE GANZSACHEN ***ENTIERS POSTAUX ROUMAINES***

"PERLELE" PRIMELOR CĂRŢI POŞTALE ROMÂNEŞTI

Cercetătorii din domeniul întregurilor poştale şi în mod particular, al primelor cărţi poştale româneşti au descoperit şi apoi au catalogat numeroase greşeli ortografice în textele imprimate. În cataloage au fost incluse, cu dezinvoltură, zeci de tipuri şi de varietăţi, care mai de care mai rare şi, ca urmare, mai bine cotate. Într-un „studiu privind grafica primelor cărţi poştale româneşti” am concluzionat că „analiza graficii adoptate pentru tipărirea primelor cărţi poştale româneşti în contextul tumultoasei vieţi socio-politice interne şi europene, poate constitui doar o etapă a cercetărilor pentru găsirea răspunsului la fireasca întrebare: ce motive au determinat emiterea a 28 de tipuri şi zeci de varietăţi diferite de cărţi poştale cu marcă fixă octogonală în numai 9 ani, perioadă în care acest model a fost utilizat pentru corespondenţă?” Am ajuns într-un stadiu avansat de elaborare a răspunsului meu la întrebarea care mă preocupă încă de la iniţierea colecţiei de întreguri poştale. Până la definitivarea manuscrisului, ilustrând exemplele celor mai spectaculoase erori gramaticale la tipărirea primelor cărţi poştale cu marcă octogonală, nu rezist să nu-mi prezint şi punctul de vedere privind catalogarea lor. Mai întâi, se impune a reaminti conjuctura istorică şi socio-culturală în care au fost emise primele cărţi poştale (CP) româneşti. Era anul 1873, la puţin timp după Unirea Principatelor şi în timpul unei avântate „implementări” a numeroase reforme, în toate domeniile vieţii politice şi socio-culturale, menite să consolideze statul independent, modern şi european. Pentru a răspunde întrebării care constituie subiectul discuţiei, amintesc doar de reforma scrierii şi gramaticii limbii române. Înlocuirea integrală a alfabetului chirilic cu cel latin a fost decretată în 1862 de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, fiind preferat principiul etimologic pentru scrierea limbii române. La 1 aprilie 1866 a fost aprobat regulamentul pentru formarea „Societății Literare Române”. Scopul ei principal era stabilirea ortografiei limbii române, redactarea unei gramatici și a unui dicționar. Punerea în circulaţie în anul 1873 a primelor CP s-a făcut, aşadar, într-o perioadă agitată de dezvoltare a limbii şi gramaticii române. Fiecare sesiune de lucrări a „Societății Literare Române”, devenită la 30 martie 1879 „Academia Română”, avea în dezbatere modificarea regulilor de ortografie.
În acest context istoric, primele cărţi poştale româneşti, având marca fixă octogonală, au fost tipărite în Imperiul German. Executarea lor presupunea existenţa unui text prezentat de beneficiar, respectiv Poşta din România, şi culegerea textului în atelierul numit „zeţărie” al tipografiei. 
Zeţar culegând textul în faţa casei cu litere
Dacă luăm în considerare faptul că „manuscrisul” era prezentat de funcţionari români care nu stăpâneau bine, încă, noile reguli gramaticale şi că zeţarii erau lucrători germani neobişnuiţi cu limba română, probabilitatea apariţiei greşelilor gramaticale era foarte mare. Folosirea de către zeţarii germani a literei „ă” în locul literei „â”, a punctului (.) în locul linuţei de despărţire în silabe (-), inversarea a două litere la introducerea lor în „culegar”[1], folosirea unor litere vecine din „casa” [2] de depozitare,  omiterea unui "s" din grupul dublu sau includerea celui de al treilea "s" în grupul dublu, constituie greşeli minore pentru un necunoscător al limbii în care este scris manuscrisul. Mai curioasă pare a fi lipsa de control pentru corectură în tipografie. Se pune întrebarea dacă erorile gramaticale descoperite pe CP sunt sau nu sistematice. Pentru primele cărţi poştale este documentat faptul că au fost livrate în format simplu (pachete de câte o bucată) sau în format dublu (pachete de câte două CP). Nu s-a descoperit până acum nicio coală formată din mai multe bucăţi pentru CP cu marcă hexagonală  în relief, tipărite în Imperiul German. Se cunosc însă, coli de 4, 8 sau 12 bucăţi pentru CP tipărite la Fabrica de timbre, având marca realizată fără scoaterea în relief. Luând în considerare practica tipografică germană, preluată şi la Fabrica de timbre, care era dotată cu maşini tipografice germane, este firesc să considerăm că primele CP erau realizate în coli de 12 bucăţi, tipărite câte 6 pe faţa colii şi apoi, cu aceeaşi placă tipografică, alte şase pe spatele colii. Tehnologia este susţinută de faptul că toate CP duble au imprimate textele, alternativ, pe faţă-verso. Numărul mare de greşeli gramaticale în texte, prezentate în diversele cataloage de întreguri poştale, ne conduce la concluzia că erorile sunt sistematice dar, din păcate, este imposibil să stabilim poziţiile în coli, în absenţa fizică a colilor. Se poate concluziona şi faptul că tirajele de cărţi poştale comandate şi utilizate de Poşta română proveneau dintr-un acelaşi număr de coli pe care erau tipărite diversele erori şi, ca urmare, toate cărţile poştale de un anumit tip catalogat, având acelaşi număr în circulaţie, nu ar trebui să difere ca valoare de catalog. Cum s-ar putea descoperi un motiv pentru care doar o anumită poziţie din coală să fi fost pusă în circulaţie într-un număr redus sau să fi fost "distrusă" încât raritatea sa să determine o creştere a valorii de catalog?
Imaginile exemplifică unele dintre erorile de pe cărţile poştale din colecţia proprie, incluse în  cataloagele de întreguri poştale.

Click pe imagine pentru mărire.







CP din colecţia Munteanu Alexandru - Canada

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -  --  - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
[1] - instrument metalic în care zeţarul pune literă lângă literă pentru a forma rândul, după formatul care i se cere.
[2] - Cutie de lemn cu despărţituri de mărimi diferite, după gradul de folosinţă al caracterelor. Despărţiturile sunt astfel distribuite încât culegătorul să aibă lesne la îndemână caracterele cele mai des folosite, după criterii care diferă de la tipografie la tipografie şi de la ţară la ţară.

PRIMELE CĂRŢI POŞTALE ROMÂNEŞTI CU RĂSPUNS PLĂTIT


Revista Federaţiei Filatelice Române, "FILATELIA" a publicat în numărul multiplu 652-663 pentru anul 2015 (pag.56-59) studiul specializat pe tema primelor cărţi poştale cu răspuns plătit utilizate în România începând cu anul 1873. Reproduc mai jos acest studiu care a fost completat, datorită spaţiului suplimentar disponibil, cu un număr mai mare de imagini care ilustrează ideile exprimate.
Consideraţii privind primele 
cărţi poştale cu răspuns plătit.
ing. Mihai Ceucă - Bacău
Realizarea unei colecţii filatelice presupune şi o etapă de documentare, prilej cu care se studiază materialele de prezentare sau de studiu filatelic şi cataloagele specializate. Încercând o sistematizare a materialului filatelic pe criteriile oferite de studiile existente se poate ajunge, prin descoperiri proprii, la noi interpretări ale fenomenelor filatelice şi chiar la noi variante de catalogare a pieselor colecţionate. O materializare a celor afirmate mai sus o poate constitui realizarea unei colecţii de întreguri poştale cu particularizare pe cărţile poştale cu răspuns plătit. Voi trece în revistă informaţiile consemnate în documente oficiale, cataloage şi articole din reviste filatelice privind primele cărţi poştale cu răspuns plătit.
O recenzare a documentelor oficiale şi a materialelor de studiu filatelic, realizată după cronologia publicării lor, ne prezintă următoarele informaţii despre primele cărţi poştale cu răspuns plătit:
 - „Decretŭ no.789 din 31 Martie 1873” oficializează „legea pentru cărţile de postă”, lege care introduce în serviciul corespondenţelor poştale, un nou obiect numit carte de poştă. Articolul 2 din lege prevede taxele poştale pentru noul obiect poştal stipulând, pentru prima dată, noţiunea de „cartă de postă înduoită (adică respunsŭ plătitŭ)[1].
 - Prin „decretŭ no.945 din 27 Aprilie 1873” se aprobă „regulamentŭ la legea asupra cărţilorŭ de postă”. Articolul 12 al regulamentului tratează problema cărţilor poştale cu răspuns plătit care sunt “duble”[1].

- Dările de seamă ale directorului general al P.T.T. către ministerul tutelar fac referire, începând din anul 1873, la circulaţia cărţilor poştale simple, de 5 bani apoi de 10 bani, prezentând creşteri permanente atât numeric cât şi, implicit, valoric. Abia în anul 1906, darea de seamă[5] prezintă la pag. 253 “întrebuinţarea timbrelor de 5 bani” pentru anul 1904. La cele 11.208.169 de timbre de 5 bani întrebuinţate, “se adaugă cărţile poştale deschise cu timbrul încrustat, tot de cinci bani în număr de 16.426.105 precum şi cărţile poştale deschise cu r.p. de 5+5 bani, în număr de 24.302.” Este, în fapt, prima consemnare oficială a circulaţiei cărţilor poştale cu răspuns plătit.
Aceeaşi dare de seamă[5] prezintă la pag.237, în continuarea unui catalog al timbrelor poştale, şi un catalog ilustrat al cărţilor poştale emise în perioada anilor 1873 la 1896. Direcţia Generală de Poştă,  Telegraf şi Telefon nu evidenţiază pentru primii ani de editare a cărţilor poştale deschise decât cărţile poştale simple, respectiv editarea a 7 serii de C.P. simple de 5 bani. Abia în anul 1879 este evidenţiată pentru prima dată, faptul că, pe lângă “C.P. simple 5 bani, fondul pe ambele feţe lilas-roze, în acest an s’au emis primele cărţi postale deschise, externe simple şi cu răspuns plătit. Timbrele erau de 10 bani şi de 10+10 bani, de culoare carmin, din acelaş fel de carton, având dimensiuni 154/100 şi 199/154 mm.
 - Motivaţia introducerii cărţilor poştale ca obiecte poştale în ţările europene am prezentat-o, ţinând seamă de conjuctura istorică a acelor ani, în articolul[14] şi ea completează pe cea consemnată de Constantin N. Minescu[3] care, în anul 1916, scria:
    Directorul Lahovari, urmărind desvoltarea corespondenţelor şi înlesnirea ce se făcea publicului în alte ţări, prin introducerea cărţilor poştale, propune Ministerului de interne şi face lucrările necesare pentru introducerea şi la noi a acestui fel de corespondenţă, în baza unei legi speciale, sancţionată la 31 Martie 1873. Primele cărţi poştale cari s’au pus în circulaţie pe ziua de 1 Iunie 1873 erau de două feluri şi adică: simple, în valoare de 5 bani, şi cele cu răspuns plătit, al căror cost erà de 10 bani.
 - Publicaţiile europene specializate au preluat în cataloagele filatelice şi cărţile poştale româneşti. Jurnalul „The Philatelic Record”[6] publică în anii 1879 şi 1881 cataloage care consemnează existenţa cărţilor poştale cu răspuns (the reply cards) similare primelor cărţi poştale simple. „Stamp-Collector's Magazine”[16] cataloghează existenţa cărţilor poştale duble iar editorii catalogului Higgins & Gage” din 1906 prezintă cărţile „5+5 bani” fără a le denumi duble sau cu răspuns.
 - În anul 1938, oficiantul P.T.T. Petru Murea, „cu colaborarea şi concursul Domnilor: Gh. Matheescu Sinaia, R. Zoscsak expert filatelic şi Iancu Ionescu, Inspector P.T.T.”[4] a publicat istoricul timbrelor poştale româneşti, rezervând un capitol special şi cărţilor poştale. Din subcapitolul intitulat „Cărţile Poştale cu „Răspuns””[4] pag.325 se reţine că Un alt fel de cărţi poştale s’au introdus în Serviciul nostru Poştal încă din anul 1885, anume aşa zisele „Cărţi Poştale cu răspuns”. O astfel de carte poştală se compunea în realitate din două cărţi poştale unite care se vând împreună.” În continuarea descrierii, se prezintă prima carte poştală cu răspuns ca fiind o carte poştală internă catalogată astfel: „1885 – No.1, 5+5 bani, cu două timbre încrustate în negru pe carton roz din modelul celor interne din anul 1873” (fig.1).

 - Împlinirea a 90 de ani de la punerea în circulaţie a primelor cărţi poştale româneşti a constituit motivul pentru care, în anul 1963, doctorul Al. Dumitrescu a publicat un articol de prezentare a istoriei acestor întreguri poştale[9]. După cum afirmă însuşi autorul, istoria se bazează în principal, pe observaţiile făcute examinînd o serie de cărţi poş­tale circulate la diverse date”. Prezentarea primelor cărţi poştale cu răspuns plătit are la bază o constatare personală, şi anume: „Au fost puse în vînzare şi cărţi poştale duble - formate din două alăturate (asemănătoare cu c. p. cu răspuns plătit, care au apărut mai tîrziu). Cred că această cuplare a fost adoptată pentru uşurarea manipulării şi vînzării.”[9] pag 2.
 - Anul 1973 a marcat aniversarea unui secol de la emiteea primei cărţi poştale româneşti. A fost anul care a consemnat revirimentul valorificării filatelice a cărţilor poştale şi, în general, a întregurilor poştale româneşti. Cercetătorii vremii şi colecţionarii au început să publice studii axate pe tema întregurilor poştale şi au scos la lumină imagini necunoscute majorităţii filateliştilor. Cercetările pieselor din colecţii au fost reluate şi amplificate continuu, descoperirea unor noi şi noi variante sau ale erorilor aducea satisfacţii colecţionarilor. Revista „Filatelia” dedica spaţii ample articolelor cu tematica „Întreguri poştale”. În acest context, apar noi articole care, recenzate şi sintetizate, induc suficiente confuzii în cunoştinţele filatelice ale colecţionarilor.
 - Inginerul Kiriac Dragomir, supranumit „Patriarhul filateliei române”, rememorează într-un articol din revista „Filatelia” nr.3 din 1973[10] evenimentele poştale consemnate de istorie cu o sută de ani în urmă, respectiv în anul 1873. La pagina nr.7, autorul marchează ziua de 1/13 iunie 1873, zi în care s-a pus în aplicare Regulamentul la legea cărţilor poştale[1] şi s-au pus în circulaţie primele cărţi poştale româneşti. Capitolul descrie principalele prevederi ale regulamentului, cu referire doar la art.3, 4, 9, şi 14, apoi consemnează câteva consideraţii ale autorului, de ordin personal, care pot fi însă, percepute de cititor ca fiind prevederi ale legii. Autorul face afirmaţia conform căreia Ştampilele de zi cît şi toate celelalte – noua ştampilă R.P. (răspuns plătit), RECOM etc. – se aplică pe faţă. Cărţile de poştă se găsesc şi la debite, particulare, ca şi timbrele poştale.” Cuvintele subliniate de mine nu se regăsesc în textul legii care a aprobat regulamentul dar, fac subtil o acomodare cu afirmaţiile ulterioare consemnate în catalogul din 1974[7].


sursa imaginilor: www.dacoromanica.ro

- Eminentul colecţionar şi cercetător filatelic Dumitru Paşşalega prezintă cronologia emiterii cărţilor poştale româneşti în articolul publicat în revista „Filatelia” nr.5 din 1973[11]. În pasajul dedicat cărţilor poştale duble, autorul combate afirmaţiile lui Petru Murea şi dr. Al. Dumitrescu (prezentate  mai sus) considerând că ele nu corespund realităţii, deoarece cărţile „de postă” duble (îndoite), apărute în anii 1873, 1875, 1876 şi 1877, ca şi cărţile „poştale” duble, emise în 1878 şi ulterior, aveau finalitatea şi utilizarea de cărţi poştale cu răspuns plătit. ... Singura deosebire între cărţile poştale apărute în 1885 şi cele anterioare era aceea că acelea din 1885(fig.2) aveau imprimat cuvîntul „Răspuns” pe una dintre ele.[11] pag.6. Autorul justifică afirmaţia reproducând conţinutul art.12 din Regulament[1] fără a face comentarii sau interpretări ale textului articolului.
Acelaşi cercetător abordează tema cărţilor poştale cu răspuns plătit în articolul semnat în revista “Filatelia” nr.4 din 1974[12] cu intenţia de a desluşi misterul ştampilei semnalate de A. Cronin în revista filatelică londoneză “Stamp monthly” din februarie 1973. Dumitru Paşşalega foloseşte pentru argumentarea teoriei sale tot art.12 din Regulament[1] după care notează: Cunosc două exemplare din cartea poştală „îndoită”, emisă în iunie 1873, deci prima carte de poştă română, purtând aplicată, lîngă stema ţării, ştampila rotundă, cu iniţialele „R.P.”… Această ştampilă s-a întrebuinţat şi ulterior, pe cărţi poştale din emisiunile următoare. Este posibil să se fi confecţionat ulterior şi alte ştampile cu aceleaşi iniţiale şi cu aceeaşi finalitate. Una din ele a fost găsită de A. Cronin pe cartea poştală expediată, la 20 iunie 1890 din Huşi.
În continuare este reprodusă, pentru prima dată, imaginea unei cărţi poştale necirculate având imprimată ştampila R.P.”. Din lipsă de spaţiu în pagină sau, cu prudenţă, autorul precizează că: Fig.2 reproduce, parţial, această carte poştală, emisiunea iunie 1873…”. Într-o notă la articol, redacţia revistei precizează că a primit o explicaţie asemănătoare şi de la colaboratorul său Pompiliu Voiculeţ-Lemeny, colaborator care, are şi el o CP cu acea ştampilă.  De remarcat ar fi faptul că niciun cercetător nu se întreba de ce trebuia folosit în anul 1890 un ştemplu din 1873, uitat printr-un sertar al oficiului poştal din Huşi dacă, încă din anul 1885, erau livrate pe piaţă şi utilizate CP cu textul Reponse” sau Răspuns” imprimat pe formularul de răspuns?

Apariţia catalogului[7] a încununat aniversarea centenarului cărţilor poştale româneşti. Capitolul dedicat întregurilor poştale a fost realizat tot de ing. Kiriac Dragomir.  Autorul precizează faptul că „la catalogarea cărţilor poştale s-a adoptat un nomenclator propriu, cu valoarea şi culoarea mărcii precum şi culoarea cartonului.”[7] pag 471. În conţinutul capitolului „CP cu mărci octogonale (1873-1885)” se găsesc următoarele „note”: „La cărţile poştale duble sînt tipuri diferite la ambele componente, după greşelile cuprinse în „OBSERVAŢII”. ... „CP.2 este dublă, avînd al doilea exemplar pentru răspuns, fără a se menţiona însă acest fapt în text.” ... „CP.4 există şi cu una dintre c.p. supratipărită cu un cerc în diametru de 16 mm, avînd înscrise majusculele = răspuns plătit (col.65 – Voiculeţ – Lemeny Pompiliu). Ultima „notă” face, aşadar, referire la faptul că doar una dintre cărţile poştale din pereche poartă majusculele „R.P.” şi că ar fi vorba de un supratipar, adică de o editare predestinată pentru răspuns plătit, nu de o ştampilă aplicată, evident, la oficiul poştal.
            Cercetătorul filatelic Barbu Popescu, în colaborare cu colecţionarul-expozant Nicolae Boştinaru, a publicat în revista „Filatelia” din 1987[13] un studiu detaliat şi ilustrat asupra circulaţiei CP în primii ani de utilizare. Referitor la subiectul acestui articol, autorii afirmă că din această statistică (Anexa M-pag.35) nu rezultă cîte dintre cărţile poştale vîndute au fost duble.” O ilustraţie prezintă o CP dublă, cu ambele componente, circulată doar într-un sens, având pe CP vizibilă şi ştampila „R.P.” dar, fără a purta şi textul manuscris „respunsŭ plătitŭ”, al expeditorului. Imaginea a fost preluată şi în catalogul[15] pag.25, de această dată fiind prezentate ambele feţe ale cărţii poştale duble.
            Revista „Filatelia” din 1989[14] a găzduit un foarte condensat dar, imperativ, articol semnat de colecţionarul-expozant Cezar Bosoancă din Moldova-Veche. Deşi se face, din start, referire la regulamentul din 1873[1], autorul îşi construieşte expozeul de negare a existenţei cărţilor catalogate în [7] cu numerele 2, 4, 6, 8, 10 şi 17 deoarece D.G.P.T. nu emisese nici o instrucţiune sau ordin pentru folosirea cărţilor poştale cu răspuns”. În mod imperativ, autorul susţine: „Chiar dacă s-ar găsi vreun exemplar din cărţile poştale circulate / duble / pînă la 1885, ele nu pot fi decît încercări sau improvizaţii, fără un suport oficial care trebuie să stea întotdeauna la baza unei cercetări şi deci, ele nu pot fi aduse ca argument contrariu.”

Este lesne de observat, din documentaţia recenzată mai sus, faptul că existenţa primelor cărţi poştale cu răspuns plătit este prezentată ambiguu, cu consideraţii care au tentă partizană, uneori cu interpretări nesusţinute cu prevederi legale, alteori cu omisiuni subtile. Rezolvarea dilemelor constă în reanalizarea articolului 12 al Regulamentului de aplicare a legii cărţilor poştale[1], articol amintit şi tratat sumar în articolele cercetătorilor Kiriac Dragomir[11] şi Dumitru Passalega[12]. Varianta originală a textului, cu ortografia vremii, este prezentată în (fig.3). Să reanalizăm textul separând ideile consemnate în regulament, comentând şi concluzionând după fiecare pasaj.
Art. 12. Cărţile poştale cu respunsŭ plătitŭ suntŭ duble.

În cuprinsul Legii (L) pentru cărţile de poştă[1] pag.57 şi al regulamentului (R) la Legea asupra cărţilor de poştă[1] pag.58, sunt folosite două expresii pentru a exprima noţiunea de respunsŭ plătitŭ” şi anume: cartă de poştă înduoită” (L. art.2, R. art.3)  şi cartă de poştă dublă” (R. art.12). Dicţionarul Limbii Române realizat în epocă,[2] pag.59, explică adjectivul „îndouitŭ” ca fiind echivalent cu „duplicatŭ”, adjectiv care, la rândul său, este explicat la pag.1132 ca echivalent cu „duplu, măritŭ de dóue ori”. În continuare, adjectivul „duplu” este definit ca fiind „îndouitŭ, compusŭ d’in dóue”. Aşadar, sensul uzual în perioada anilor 1870, de introducere a cărţilor poştale, era de „carte poştală dublă” (duplu), „compusă din două bucăţi” şi nu este cazul să derapăm spre adjectivul pliată, îndoită, cutată”, în interpretarea din zilele noastre.
Este de remarcat şi utilizarea adjectivului în forma „postale” în locul formei „de postă”, uzuală în gramatica vremii.
Trămiţĕtorulŭ urméză a scri pe adresă cuvintele: respunsŭ plătitŭ
Primele cărţi poştale erau simple, se puteau livra şi duble, deci pereche, şi preluau rolul de CP cu răspuns plătit doar dacă expeditorul preciza acest lucru notând pe un exemplar din pereche, firesc pe cel cu mesajul său către destinatar, intenţia de a plăti răspunsul. Logic, adnotarea respunsŭ plătitŭ” trebuie regăsită pe cărţile poştale utilizate, scrisă cu acelaşi caracter dar şi cu aceeaşi cerneală folosită de expeditor pentru scrierea întregului text al mesajului. Tot logic însă, este posibil ca cerneala să fie diferită dacă admitem că expeditorul a venit la oficiul poştal cu CP scrisă fără a scrie adnotarea şi, la indicaţia perceptorului”, a completat acolo adnotarea pentru a intra în legalitate cu  trimiterea sa poştală.
şi perceptorulŭ poştalŭ, cândŭ le priimesce, aplică stampila de di pe timbru încrustatŭ şi sub armele ţĕrei pe ambele cărţi stampila R.P. (respunsŭ plătitŭ)
Este evident că rolul de CP cu respunsŭ plătitŭ” devenea oficial din momentul primirii de către perceptorul poştal, după aplicarea ştampilei de zi şi a ştampilei speciale R.P., fireşte, cu acelaşi tuş. Rezultă şi faptul că o astfel de carte poştală nu era depusă la o cutie poştală.
La sosire, stampila de di se aplică totŭ pe faça cărţeĭ unde este adresa.
Aşadar, o carte poştală R.P. efectiv circulată în epocă poartă pe faţă atât ştampila oficiului de expediere cât şi cea a oficiului de destinaţie.
Analizând informaţiile obţinute din studierea materialelor trecute în revistă, în mod logic, se pot reliefa următoarele concluzii:
- primele cărţi poştale, cu marcă fixă imprimată cu model octogonal, au avut valoarea de cinci bani şi au fost catalogate şi contabilizate ca atare, la valoarea de cinci bani bucata.
- cărţile poştale simple, de cinci bani, au fost livrate şi în pereche fiind considerate a fi „cărţi duble” termenul actual de „îndoit” (pliat în jumătăţi) nefiind echivalent cu arhaicul „indouitŭ” (dublat) .
- în cataloagele de specialitate, ar trebui evidenţiate doar modelele de cărţi poştale simple, pentru fiecare model introducându-se câte o variantă (a) de  CP dublă pentru răspuns plătit”.
- pentru ca o carte poştală din primele ediţii, 1873-1884, să poată fi considerată „cu răspuns plătit” este obligatoriu ca aceasta să fie circulată, să prezinte specificaţia „respunsŭ plătitŭ” notată (firesc, cu aceeaşi cerneală şi acelaşi caracter al scrisului) de către expeditor deasupra adresei şi să poarte ştampila R.P. aplicată sub stema imprimată, pe ambele cărţi poştale simple din pereche, evident, cu aceeaşi cerneală folosită (de perceptorul poştal de la ghişeul poştal care a recepţionat cartea poştală în vederea prelucrării pentru expediere) pentru ştampila de zi.

Ca o consecinţă a ultimului enunţ, de mai sus, rezultă că:
 - nu pot exista cărţi poştale duble necirculate care să aibă imprimată pe un exemplar sau pe ambele exemplare din pereche doar ştampila „R.P.”.
 - nu pot fi considerate autentice cărţile poştale aflate în pereche, una circulată şi a doua necirculată dar, prezentând ştampila R.P. fără a avea inscripţionată pe linia adresei specificaţia „respunsŭ plătitŭ”
 - nu poate fi considerată ca fiind „secţiune întrebare” („Frageteil”[8]) o carte poştală simplă, prezentând, ca evidentă, o latură „ruptă”, dacă nu este circulată şi nu poartă ştampila R.P. plus specificaţia „respunsŭ plătitŭ”.
 - o carte poştală simplă, necirculată şi prezentând, ca evidentă, o latură „ruptă”, poate fi considerată a fi „secţiunea răspuns” („Antwortteil” [8]) dintr-o carte poştală cu răspuns plătit dacă poartă doar ştampila R.P.
În aceeaşi categorie a concluziilor poate fi inclusă şi afirmaţia că orice piesă care nu îndeplineşte condiţiile logice prezentate mai sus ar trebui tratată ca fiind contrafăcută iar ştampilele „R.P.” aplicate ca fiind de complezenţă.
După toate aceste analize există, probabil, tendinţa de a întreba care este miza disputei asupra utilizării termenului de „CP dublă” sau a aceluia de „CP cu răspuns plătit”.  Este vorba în primul rând, de păstrarea „adevărului istoric” asupra rolului primelor cărţi poştale şi din acest punct de vedere sper că articolul susţine logic şi scriptic faptul că primele tipuri de cărţi poştale româneşti au existat în formatul „simple” sau „duble” şi trebuie încadrate doar în categoria efectelor poştale numite „cărţi poştale deschise simple”.
Caracterul de „răspuns plătit” era unul special şi atribuirea lui impunea realizarea unor manopere poştale suplimentare. Dar, corecta încadrare într-o categorie sau alta era esenţială, în primul rând, din punct de vedere poştal. Să remarcăm faptul că regulamentar, poştaşul de la oficiul expeditor se înregistra statistic cu o trimitere şi contabil cu zece bani în timp ce poştaşul de la destinaţie, când expedia „CP răspuns” se înregistra statistic cu o trimitere dar, contabil, cu zero bani.  Rapoartele lunare PTT ne demonstrează că evidenţele din acele timpuri erau foarte stricte şi corecte, fiind vorba de „banii statului”. Necesitatea corectei încadrări a devenit mai pregnantă după generalizarea convenţiei U.P.U. privind acceptarea circulaţiei CP cu răspuns plătit, fapt ce permitea, ca excepţie, expedierea unui obiect poştal francat cu un alt timbru poştal decât cel naţional. Pentru întocmirea corectă a partidelor de schimb poştal bilateral dintre ţările membre U.P.U., convenţia[17] a prevăzut inscripţionarea obligatorie a celor două componente ale cărţii poştale duble pentru evidenţierea părţii de răspuns. Aceeaşi convenţie stipula în mod special că puteau fi admise la expedierea dintr-un oficiu poştal doar acele cărţi poştale cu timbre imprimate „străine” care purtau inscripţia de „Réponse”. Ca urmare, în anul 1885 au fost introduse în circulaţie şi în România cărţile poştale confirmate prin inscripţionare a fi cu răspuns plătit. Acest aparent detaliu s-a dovedit, în practică, dificil de realizat şi de urmărit, lucru care a condus ulterior la introducerea cupoanelor internationale de răspuns şi renunţarea, în fapt, la utilizarea cărţilor poştale cu răspuns plătit. La congresul Uniunii Poştale Internaţionale (U.P.U.) desfăşurat la Tokyo în anul 1969 s-a decis renunţarea oficială la emiterea şi utilizarea lor.


Bibliografie: 
[1] Ioan M. Bujoreanu – Collecţiunea de Legiuirile României 1871-1875, vol II pag.57-58,
Noua Typographia a Laboratorilorǔ Români, Bucuresci, 1875
 [2] A.T.Laurianu şi J.C.Massimu – Dictionariulŭ Limbei Romane dupo insărcinarea dată de Societatea
 Academică Română – Bucuresci, Noua Typographia a Laboratorilorŭ Romani, 1876
 [3] C.tin N. Minescu – Istoria poştelor române – Imprimeria statului, Bucureşti, 1916 - pag.344
 [4] Petru Murea – Istoricul timbrelor poştale româneşti 1858-1938 – Timişoara, 1938 -pag.325
 [5] Dare de seamă – asupra mersului seviciilor de poştă, telegraf şi telefon,1894 la 1905 ,
 Imprimeria statului, 1906, Bucureşti
 [6] *** The Philatelic Record – no.5 June 1879, no.11 Dec 1879, no.29 June 1881 
 [7] Kiriac Dragomir – Catalogul Mărcilor Poştale Româneşti 1974 – Bucureşti, 1974
 [8] Michel – Ganzsachen-Katalog  ed.1980
 [9] Revista “Filatelia” nr.10 din 1963 pag.2, articolul „ 90 de ani de la apariţia primelor cărţi poştale româneşti”
 [10] Revista “Filatelia” nr.3 din 1973 pag.6, articolul „Acum o sută de ani”
 [11] Revista “Filatelia” nr.5 din 1973 pag.6, articolul „Un secol de la apariţia primelor cărţi poştale româneşti”
 [12] Revista “Filatelia” nr.4 din 1974 pag.7, articolul „Despre „Misterioasa” ştampilă „R.P.””
 [13] Revista “Filatelia” nr.7 din 1987 pag.4, articolul „Circulaţia C.P. româneşti în primii ani de utilizare”
 [14] Revista “Filatelia” nr.5 din 1989 pag.5, articolul „Primele cărţi poştale cu răspuns în România”
 [15] Emanoil A. Săvoiu – Romanian postal stationery – specialized catalog 1870 – 1927 – ed. Axa Botoşani, 2014
 [16] http://romanianstampnews.blogspot.ro/2011/06/ tirajele-primelor-carti-postale.html
 [17] http://www.entierpostal.fr/or-cp.html - Le site des entiers postaux français
 [18] Revista „Magazin de filatelie, cartofilie şi numismatică”, Constanţa -  nr.128/2013 pag 10, articolul „Grafica primelor cărţi poştale româneşti”. 
Notă: lucrările nr.[1] şi [2], au putut fi studiate datorită amabilităţii cu care au fost puse la dispoziţie de administratorul paginii web: www.dacoromanica.ro